La începutul anului 1859, Valahia şi Moldova se uneau în cadrul aceluiaşi stat, Principatele Unite, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Practici prin alegerile din divanurile ad-hoc din ambele ţări a fost ales acelaşi domn, Alexandru Ioan Cuza, marile state ale Europei, fiind puse în faţa faptului împlinit şi prin iscusinţa diplomaţiei. 

 

Pentru istoriografia din perioada comunistă, dar şi pentru cea propagandist-naţionalistă, unirea de la 1859 a fost împlinirea „năzuinţei seculare a poporului romîn”. Realitatea istorică arată că, de fapt, unirea a avut loc ca urmare a unor importante jocuri diplomatice, politice foarte inspirate, operă a unor mari personalităţi ale vremii. Din contră, unirea nu a reprezentat voinţa unanimă a tuturor. În Moldova, exista un puternic partid antiunionist. Cu alte cuvinte numeroşi moldoveni, mai ales din capitala Principatuluil, nu doreau în ruptul capului unirea cu Valahia.

 

 

Numai ideea unirii dintre Moldova şi Valahia a încins spiritele în Principatul din nord. Din mişcarea separatistă care nu-l dorea domn nici pe Cuza, dar nici nu concepea unirea celor două Principate făceau parte oameni politici, boieri dar şi intelectuali. Cei mai cunoscuţi antiunionişti au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi. Mişcarea lor era considerată o mişcare patriotică şi a apărut încă din 1856, cînd au început tratativele pentru unirea celor două principate. Motivele principale de nemulţumire ale moldovenilor, în special a marilor boieri dar şi a locuitorilor Iaşiului capitala Moldovei, era posibilitatea pierderii privilegiilor şi a importanţei. 

 

Moldovenii simţeau că se va muta centrul de greutate de la Iaşi la Bucureşti, Principatul urmînd să-şi piardă importanţa. „Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decît puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi“, scria memorialistul Nicolae Şuţu, despre nemulţumirile moldovenilor. Moldovenii se simţeau fundamnental diferiţi de romîni, deşi vorbeau aceeaşi limbă. Se simţeau în urma unirii cuceriţi de-a dreptul de romîni şi subjugaţi.  ”Moldovenii vor fi siliţi să îndure legea muntenilor şi să fie absorbiţi mai curînd ca un popor cucerit decît ca unul unit cu Ţara Romanească”, preciza Nicolae Şuţu. Totodată marile familii boiereştii şi caimacamii, se temeau să nu-şi piardă funcţiile şi influenţa. Pe scurt preferau să fie stăpîni la ei acasă, în Moldova, decît mari proprietari cu influenţă marginală într-un stat mai mare. Printre marii boieri antiunionişti se aflau şi Teodor Balş şi Nicolae Conachi Vogoride, mari caimacami, care au încercat atît cît le-a stat în puteri să împidice unirea. 

 

 

Imediat după începerea demersurilor pentru unire şi patrioţii moldoveni au început să lucreze pentru a o împiedica. Pînă la abdicarea lui Cuza a fost mai mult luptă surdă de culise, de salon şi propagandistică. În special în această etapă începînd cu 1856 şi până în 1859 separatiştii moldoveni proveneau mai ales din rândul boierilor şi al intelectualilor care nu doreau pierderea privilegiilor şi a funcţiilor. Mai mult decît atît se spune că Teodor Balş şi Nicolae Conachi Vogoride, separatişti înfocaţi au folosit banii austiecilor, care nu dorea consolidarea poziţiei Principatelor, pentru a susţine cauza separaţionistă. 

 

Tot austriecii finanţau ziarul „Nepărtinitorul”, condus de intelectualul N. Istrati. Această publicaţie era de fapt oficiosul separaţioniştilor şi milita puternic contra unirii. Acelaşi ideolog al separatiştilor, N. Istrati, publica broşura, „Despre cvestia dzilei”, foarte populară în Moldova la jumătatea secolului al XIX lea. Era un manifest anti-unionist, prin care se arătau nemulţumirile moldovenilor. În special erau legate de faptul că Iaşiul va fi abandonat în favoarea Bucureştiului, iar zona va sărăci şi va deveni marginală. N. Istrati, enunţa faptul că Bucureştiul şi zona de sud a ţării se va bucura de toate modernizările în timp ce Moldova, va fi abandonată. Influenţa marilor boieri separatişti, făceau ca în Moldova, mişcarea unionistă, să fie practic înăbuşită, chiar cu sprijinul autorităţilor. Au urmat apoi luptele făţişe din Adunările Ad-hoc, în care unioniştii s-au înfruntat cu separaţionişti.

 

 

Probabil unirea nici nu ar fi avut loc, dacă nu ar fi existat un concurs de împrejurări prin care eforturile separaţionioştilor moldoveni nu ar fi fost zădărnicite. De exemplu Nicolae Vogoride, un separaţionist de marcă s-a pretat pînă la falsificare alegerilor. Conform rezultatelor falsificate ale alegerilor, situaţia era clară în Moldova: locuitorii Principatului nu doreau unirea cu Muntenia. A intervenit însă, culmea, soţia lui Nicolae Vogoride. Se numea Cocuţa şi era o unionistă ferventă,ameninţîndu-şi soţul chiar cu separarea dacă acesta nu susţinea cauza unirii Principatelor. Aceeaşi Cocuţa a reuşit să pună mînă pe corespondenţa pe care o purta Vogoride cu Austria şi Imperiul Otoman, predînd-o în secret Franţei. Această corespondenţă a fost publicată la Paris, iar falsificare alegerilor dată în vileag. A fost cea mai grea lovitură dată separatiştilor, iar prin relansarea partidului unionist şi înlocuirea unor funcţionari la presiunea Marilor Puteri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele principate.

 

 

Moldovenii nu s-au împăcat însă cu ideea. Şi asta în condiţile în care cele mai negre gînduri s-au adeverit pentru locuitorii Principatului. Alexandru Ioan Cuza a ales modelul de centralizare francez al lui Napoleon al III lea pentru a organiza statul. Cu alte cuvinte toate instituţiile şi polul puterii a fost mutat la Bucureşti. Iaşiul şi-a pierdut statutul şi importanţa economică. Moldova a început să decadă rapid. Nici măcar Curtea de Casaţie, nu a fost instalată la Iaşi aşa cum au cerut moldovenii. Tocmai de aceea abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, a fost sărbătorită de moldovenii din Iaşi în special, timp de trei zile. Pentru separatişti era cea mai bună veste. 

 

Cu toate acestea, vestea că un domn străin, era vorba de Carol I, va veni pe tronul Principatelor a stîrnit o revoltă fără precedent la Iaşi. De această dată nu mai era vorba de jocuri de culise şi propagandă ci de o răzmeriţă în toată legea, la care au participat toate clasele sociale. Iaşiul a fost practic luat cu asediu. În ziua de 15 aprilie 1866, peste 500 de oameni în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu au atacat Palatul Administrativ, strigînd ”Jos Unirea”, ”Jos Prinţul străin”. Separatiştii îl doreau domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu, zis „Nunuţă”. Mitropolitul Calinic i-a binecuvîntat pe „revoluţionarii” care au ridicat baricade. 

 

Printre cei implicaţi, alături de mitropolitul Calinic se aflau şi fraţii Constantin şi Alexandru Moruzi, membrii familiei Roznovanu dar şi boierul Boldur Teodor Lăţescu. Au fost mobilizată armata, iar Lascăr Catargiu a dat ordin ca să fie folosită violenţa. Soldaţii au atacat şi au tras asupra separaţioniştilor. Au atacat inclusiv la baionetă. Se spune că au murit peste 100 de oameni. Cifrele au fost însă secretizate, iar evenimentul marginalizat şi trecut sub tăcere. 

 

 

Printre cei care au participat la revolta de la Iaşi s-a numărat şi cunoscutul scriitor Ion Creangă. De altfel, acesta era un separaţionist convins. Îi ura pe romîni şi visa la o Moldovă independentă. „O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Ion Creangă”. De altfel diaconul Creangă era un cunoscut anti-semit. Îi ura pe străini. „Toată viaţa lui i-a urît pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, scria Grigore Ion Alexandrescu, primul său biograf. Participarea la mişcare separaţionistă l-a costat pe Creangă. A fost ostracizat şi a ajuns să fie dat şi afară din învăţămînt.