Acțiunea dimpreună a diferitelor împrejurari de ordin geografic, etnodemografic, politic și social asupra procesului de dezvoltare a unor comunități etnice predetermină transformări calitative radicale. Drept rezultat, colectivitatea de aceeași origine și de aceeași limbă se împarte în cîteva popoare, fiecare atribuindu-și și cultivîndu-și denumiri noi. Cu toate că sînt conștiente de comunitatea destinului istoric, a fondului cultural și lingvistic, noile neamuri îș conștientizează și își ocrotesc însemnele deosebitoare — etnonimul (denumirea etniei), glotonimul (de- numirea graiului matern) și denumirea țării. Exemplu grăitor în această privință sînt slavii răsăriteni în sînul cărora, începînd cu secolele XIV—XV, s-au prefigurat anumite procese centrifuge, care au dus, în cele din urmă, la constituirea unor noi etnii: bielorușii și ucrainenii. Cu toate că rușii și ucrainenii pot comunica fără traducător, iar deosebirile dintre limba rușilor și cea a bielarușilor sînt, mai mici decît cele dintre graiul pomorenilor de pe țărmul Mării Albe și graiul trăitorilor din regiunea Reazan, slavii din sud-vestul și vestul Rusiei își numesc limba în mod deosebit — bielarusă, ucraineană, iar cei din est — rusă.

 

Același lucru, probabil, am putea spune și despre valahi, volohi. Către începutul secolului X, după cum se știe, populația romanizată din spațiul carpato-dunăreano-nistrean acumulează trăsături etnice și lingvistice distinctive în raport cu noroadele din preajma acestui areal. Situația este confirmată de denumirea etnica a populației romanizate: vlahi, volohi. Astfel neamurile germanice, grecii, turcii, slavii de miazăzi, cei din răsărit și asfințit numesc de prin secolul X (iar polonii și astăzi) trăitorii dintre Tisa, Dunăre și Nistru vlahi, volohi.

 

În monografia «De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit stramoșii lor» Miron Costin constată: «acest nume vlah de la turci și de la greci este, de la nemți — valios, de la franțoji — valahos, de la leși — volosin, de la moscali și de la ruși tot așa volosin și de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh este și vloh este italianu, din care țări a vlohului, adecă a Italiei, au pornit Traian, împăratul Rîmului fără număr mulțime de norod și i-au așezat în aceste țări a Daciei cei vechi».

 

Atestarea masivă, pe un imens areal și într-o perioadă atît de îndelungată numai a unei denumiri comune a populației romanizate este, pe de о parte, о dovadă a comunității originii romanicilor răsăriteni, care la începutul secolului X se deosebeau pe sine de alte neamuri. Pe de alta — ne permite să admitem, că populația romanizată din acest spațiu se numea pe sine valahi, volohi.

 

Am putea aduce unele argumente, care, credem, susțin această afirmare. După cum scria la sfîrșitul secolului trecut într-o altă ordine de idei N. Iorga, pentru ca un nume «să fie încetățenit atît de bine», bunăoara valahii, prezența lor în această regiune «a trebuit sa fie altceva decît un accident trecător».

 

Despre faptul că nu numai vecinii, ci și înșiși băștinașii se numeau valahi ne mărturisește și un document al cancelariei papale din 1234. În scrisoarea sa către Bela, principele Ungariei, papa Grigore al IX-lea afirma: «In episcopatul cumanilor (sud-vestul Moldovei — n. n.) sînt, după cîte aflăm, niște popoare care se numesc valahi...» (qui Walati vocantur). În continuare papa îl povățuiește pe regentul ungur să li se numească «pomeniților valahi» un episcop-vicar «din neamul lor». (La transpunerea în moldovenește a acestui etnonim, atestat în documentele străine diferit: «walati, oloh, vloh» ș.a. ne vom călăuzi de traducerea lui С. Giurescu (Tîrguri și cetăți moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, p. 41 — 42) și acceptată de prestigiosul lingvist romîn acad. Al. Rosetti).

 

Procesul de apariție a unor caracteristici și tradiții, într-un fel particulare și deosebitoare, avînd la bază originea comună precum și fondul spiritual romanic comun, condiționat de situația geografică și de factorii externi, a rezultat cu nașterea în zonele carpatice de est și de sud a două state medievale.

 

Cu toate că aveau о populație de aceeași origine și de aceeași limbă, fiecare din ele a folosit pentru nominalizarea statului și a trăitorilor denumiri diferite: cei de la sud de Carpați la început își numeau țara Basarabia, apoi Valahia, apoi Muntenia, iar locuitorii se numeau respectiv — basarabi, valahi, munteni...

 

Țara dintre Carpații răsăriteni, Dunăre și Marea Neagră și-a însușit numele Moldova, iar locuitorii ei s-au numit moldoveni. Aceste denumiri ale statului din spațiul est-carpatic și a populației lui s-au folosit (cu unele excepții în documentele rusești, polone, turcești), se folosesc și se mențin pînă în zilele noastre.

 

Realitatea istorică, geografică, etnodemografică nu putea să nu-și găsească reflectare și în creația populară, care «are о valoare documentară de care trebuie să ținem seama» (H. Ursu).

 

Mărturii prețioase privind apariția — în urma dezmembrării unor neamuri — și constituirea conștientizată a unor noi comunități etnice ne oferă creațiile populare etnogenetice, adică legendele, cîntecele bătrînești despre întemeierea statelor. Diferiți cercetători (V. Alexeev, G. Botezatu, V. Gațac, D. Simonescu, T. Vuia ș.a.) au demonstrat cu diferite ocazii și în repetate rînduri că legendele etnogenetice păstrează și transmit generațiilor următoare acea in­formație pe care poporul însuși și-a acumulat-o, și-a memorizat-o despre originea și trecutul său. Prin aceasta se explică faptul că «legendele etnogenetice sînt intim legate de conștiința de sine etnică și, într-o măsură mai mare decît alte elemente ale culturii, sînt specificate din punct de vedere etnic».

 

Legendele etnogenetice, conținînd prețioase informații despre situația etnodemografică din spațiul dat, despre hotarele lui precum și despre tradițiile și ocupațiile băștinașilor, «constituie un element caracteristic important al culturii din perioada dată». Aceste realități, caracteristice apariției și statornicirii majorității popoarelor, au permis oamenilor de știință să tragă concluzia: «Legendele etnogenetice nu există fără etnos și fără conștiința de sine etnică» (V. Alexeev). Cu alte cuvinte, legendele etnogenetice, eponimice (care dă numele său statului, teritoriului) sînt create și apar numai atunci, cînd о comunitate etnică (popor, națiune) este constituită și statornicită într-o așa măsură încît și-a însușit denumirea sa și simte nevoia de a о explica, de a о argumenta. Astfel apar legendele etnogenetice, eponimice.

 

Necesitatea de a confirma, prin atribuirea și însușirea denumirii etnice, unitatea etnică și evidențierea ei pe plan extern este predeterminată de apariția statului. Crearea și consolidarea statului, determinarea și conștientizarea denumirii etnice sînt două laturi ale conștiinței de sine naționale, care se completează și se susțin reciproc. Apariția și înrădăcinarea conștiinței de sine naționale a moldovenilor este în indisolubilă legătură cu convingerea lor că ei au făcut și fac parte din Statul Moldovenesc. Așadar, conștiința că ei au format și au apărat Statul Moldovenesc constituie о condiție hotărîtoare a consolidării conștiinței de sine naționale a moldovenilor. Această realitate este consemnată de Miron Costin (în capitolul «Despre al doilea descălecat al Moldovei și Munteniei după alungarea tătarilor» din «Poema polonă»): «... nemaifiind nici о piedică din partea acestora (a tătarilor — n. n.) se făcu pe urmele lor al doilea descălecat, întîi a Munteniei, curînd apoi și al Moldovei, aici prin voievodul Dragoș cu ai săi, dincolo prin Negrul voievod cu muntenii pedeștri. De acum vor fi de о parte moldovenii, de alta muntenii...».

 

«Descălecarea» Țării Moldovei, așezarea moldovenilor în spațiul estcarpatic, întemeierea de către ei a Statului Moldovenesc — aceste și alte realități istorice și etnice sînt pe larg reflectate în creațiile populare, în cronici.