Graiesc Moldoveneste: Notiţe unui transilvanean în Moldova (1923)

Notiţe unui transilvanean în Moldova (1923)

Facebook Odnoklassniki

În perioada 9 septembrie-12 noiembrie 1923 un gazetar transilvănean se confesa în paginile ziarului Adevărul din Bucureşti:

 

“Am văzut Basarabia mai întîi în iarna anului 1916, cu puţină vreme după căderea Bucureştilor. Era încă Rusia ţaristă în putere.

 

Totul părea, între Prut şi Nistru, rusesc. Nici un vînt de redeşteptare naţională romînească nu adia.

 

Cu puţine exceptii, Basarabia se simţea foarte bine sub “jugul Ţarului”. “Moldovenii” erau cei mai credincioşi supuşi ai lui Nicolae al II-lea. Polcurile (regimentele) basarabene aflatoare pe timpul Revoluţiei din Martie 1917, în Petrograd, au apărat pe ţar pînă tîrziu după renunţarea lui la tron şi numai cu anevoie s-au lăsat dumirite de scopurile Revoluţiei.

 

În primele zile ale lui Martie 1917, îndată după izbucnirea flăcării, m-am aşezat la Chişinau, unde am rămas aproape doi ani, pîna în Decembrie 1918, după unirea tuturor provinciilor romîneşti.

 

Am văzut cu ochii mei şi am trăit întreaga epocă de prefaceri a Basarabiei din gubernie rusească, în provincie autonomă, apoi în “republică moldovenească” şi în sfîrşit, în parte integrantă a Romîniei Mari. Am avut chiar un oarecare amestec în acest proces.

 

De atunci au trecut patru ani şi jumătate, aproape cinci. În vara aceasta avui posibilitatea să revăd Basarabia, timp de peste о lună de zile. Am fost la Ismail, la Orhei, la Chişinău - am fost la ţară, în о multime de sate; am fost pe la mănăstiri; am văzut şcoli, examene, serbări, împroprietăriri şi iarmaroace, etc. Am văzut о mulţime de oameni cunoscuţi în viaţa publică; am vorbit cu toţi foştii şi actualii miniştri ai Basarabiei (nu mai puţin de şase inşi!), cu arhierei, cu preoţi, cu egumeni, cu protopopi, cu revizori, cu profesori, cu institutori, cu militari, cu ţărani - cu foarte mulţi ţărani cu о mulţime de copii chiar.

 

Distanţa de, aproximativ, о mie de kilometri, dintre capitala Transilvaniei şi aceea a Basarabiei, se parcurge în 26 de ore, cu trenul accelerat.

 

Trec de la un capăt la altul al vagonului, în speranţa că voi da peste vreun cunoscut. Nimeni! În locul vorbei frantuzeşti, pe care о auzeai de obicei înainte de război la majoritatea călătorilor la vagonul de dormit, remarc, cu surprindere, întrebuinţarea limbii ruseşti. La Iaşi, ma dau jos pentru un moment, să-mi cumpăr jurnale din Basarabia. Chioşcarul mă întreabă: - Ruseşti? - Nu, romîneşti, răspund eu: — Romîneşti n-avem, fu răspunsul... Nu se caută!

 

Astăzi... după cinci ani de viaţă romînească, în afară de gazeta partidului national-liberal din Chişinău, Dreptatea, nu mai apare nici о gazetă în toată Basarabia, şi aceasta, plină de otravă de partid. Aruncîndu-mi ochii peste ea, m-a cuprins о jale şi о tristeţe profundă. Mi-am adus aminte de о vorbă a unui fost ministru averescan, d. I. Petrovici (filozoful, scriitorul şi omul politic Ion Petrovici a fost ministru şi în guvernul antonescian - n. n.): “Ruşii n-au izbutit în 105 ani să rusifice Basarabia, noi am reuşit în mai puţin de patru ani”.

 

Căci în adevăr, după 4-5 ani de zile, aproape nu-ţi vine să recunoşti Basarabia. Din generaţia de oameni modeşti, harnici, sinceri şi fanatici luptători pentru libertate, buni moldoveni şi buni romîni, din eroii care, în toiul celei mai fantastice nebunii ruseşti, au fost în stare să salveze intactă ţărişoara lor şi s-o redea patrimoniului naţional azi, după abia cinci ani de zile, nu mai găseşti decît doar pe ici pe colo cîte un deziluzionat, dat la о parte de viaţa cea nouă. Foştii “eroi” în mare parte s-au dat după păr, s-au lăcomit la situaţii pentru dobîndirea cărora au renunţat la toată curăţenia lor sufletească, şi au făcut cele mai penibile tranzacţiuni.

 

Generaţia care a făcut Basarabia de astăzi şi care ar fi trebuit s-o şi consolideze, s-a corupt irevocabil. Şi vina nu este a ei, ci a acelora care au adus-o aici. Pe aceia va cădea, odată şi odată, blestemul neamului. Cînd vorbeşti cu puţinii basarabeni care au mai rămas curaţi şi cinstiţi te cuprinde о deznădejde fără pereche. Aproape nici unul nu mai are încredere în ziua de mîne. Toţi regretă că au făcut unirea cu Romînia în condiţiile în care au făcut-o. Oameni care şi-au expus viaţa pentru Basarabia, azi îţi declară că dacă ar fi în stare să strice ce-au făcut, n-ar sta о clipă la îndoială să tragă dungă peste tot. Am auzit chiar din gura unuia, că de s-ar face numai linişte peste Nistru...

 

Dacă mergi la ţară şi vorbeşti cu moldovenii “proşti”, auzi aceeaşi constatare. Nicăieri nici о încredere. Excepţie fac doar cîţiva care trag foloase, nevisate, pe urma politicii... Ţăranii vorbesc cu adevărat dispreţ despre Romînia şi cum te simt că nu eşti “moldovan” de-al lor, îţi taie orice credit. Trebuie neapărat să te dai sau “moldovan” sau “transilvănean”, pentru a le recîştiga încrederea. Stările de azi li se par trecătoare. Nu pot crede că stăpînirea de acum să poată ramîne. Trebuie să vie Rusia iarăşi...

 

Eram într-o zi într-un sat din ţinutul Orheiului cu nişte prieteni şi stăteam agale de vorbă cu un ţăran bătrîn. Din vorbă în vorbă, moş Vasile, om de 78 de ani, de о impunătoare deşteptăciune naturală, ne întrebă:

 

Da ce se mai aude? Mai este nădejde să vie un Împărat bun, ori rămîni tot aista di pisti Prut?

 

Cercăm să-1 liniştim pe moş Vasile ca de-amu cu Împăratu s-o mîntuit! De asemenea şi cu Rusia! De-amu sîntem uniţi cu Romanii (În Basarabia pînă în ziua de azi noi sîntem numiţi Romani).

- Da Romanii, cu care ne-am unit — zic eu - cum îs, moş Vasile?

- Da cum să hie, răspunde moşul. Îs mai răi decît turcii.

Încerc să-1 imbunez:

- Dar bine, moş Vasile, cum poţi zice că-s mai răi decît turcii? Ei sînt doar fraţi cu noi!

- Ei, fraţi! Pînă au ce-ţi lua! Iau şi chielea de pe om!

- Dar, zic eu, nu vorbesc şi ei tot ca noi, moldoveneşte?

Moş Vasile îmi taie vorba:

- Ba, domnule, vorbesc chiar ţigăneşte...

 

Străbateţi Basarabia de la un capăt la altul al ei şi pretutindeni veţi găsi aproape numai această mentalitate. Romînia nu numai că n-a fost în stare să cîştige sufletul bun şi generos al băştinaşilor, da, prin metoda ei fundamental greşită, 1-a înstrăinat şi mai mult de cum fusese înainte.

 

Starea sufletească de astăzi a Basarabiei pare neexplicabilă în faţa cîtorva fapte mari, care au avut loc în anii din urmă: dobîndirea libertăţii naţionale, a libertăţii cetăţeneşti, a votului universal şi împărţirea pămîntului la ţărani. Desigur, acestea sînt fapte, care au prefăcut viaţa într-o largă măsură, dar ele n-au atins - cum ar fi trebuit - şi resorturile sufleteşti ale vieţii.

 

Orice s-ar zice: poporul basarabean, care n-a luptat pentru dobîndirea acestor lucruri, nu era copt pentru ele şi, deci, nu le ştie preţul acum, cînd le are. Moldovenii n-au luptat niciodată, sub ruşi, pentru drepturile limbii lor naţionale, aşa că întrebuinţarea limbii comune în întreaga viaţă publică ei n-o socotesc astăzi un lucru important, aşa după cum socotesc ardelenii, care au luptat veacuri de-a rîndul şi au suferit martiriu pentru limbă.

 

Şi aici Romînia oficială comite marea greşeală de a crede că prin introducerea limbii romîne în Basarabia a “naţionalizat” viaţa acesteia. Limba, în sine, e departe de a fi identică cu cultura unui popor. Cuvintele sînt fiinţe vii. Însăşi lumea a fost creată prin cuvînt. Nu noi stăpînim limba, noi sîntem stăpîniţi de limbaj. Nici о creaţie a imaginaţiei umane nu se poate detaşa complet de entităţile extralingvistice pe care cuvîntul le denumeşte. Iata de ce orice comunicare rămîne, mai, relativă. În Basarabia acest adevăr este de două ori mai adevărat ca aiurea. Cultura unui popor se află depusă în prima linie în moravurile lui, apoi în aşezămintele lui. Iar moravurile duse de Romînia peste Prut n-au fost totdeauna de natură de a recomanda cuiva cultura romînească. Funcţionari abuzivi, legi care se schimbă în fiecare an de două ori, ordonanţe care se contramandează tot a doua zi, impozite necontrolate de nimeni, înjurături, batjocuri, bătăi, toate acestea au instrăinat Basarabia atît de mult, încît toată istoria şi toată literatura romînă, cîtă se-nvaţă prin şcoli, nu vor fi în stare sa repare răul nici în timp de cîteva decenii.

 

Cam la atîta s-a redus cultura romînească, pe care a primit-o Basarabia pe urma Unirii ei. Să mai adăugăm doar politica de partid, care a incoronat opera.

 

Libertaţile cetăţeneşti sînt în Basarabia, ca şi în restul ţării, simple ficţiuni, ba încă în Basarabia ele sînt şi mai fictive ca în celelalte provincii. Afară de ciţiva inşi, care profită pe urma politicii, nimeni nu-şi bate capul cu ţara şi cu aşezămintele ei.

 

Am vorbit cu sute de tărani care toţi, absolut toţi, mi-au spus că era mai bine pe timpul boierilor. Boierii, spun ei, ne dădeau pămînt cît voiam, ne aşteptau de bani; ne împrumutau; la о întîmplare de secetă ne dădeau pîne (grîu şi porumb). Da acum, cine se uită la noi? N-ai de la cine te ajuta cu nimic. E adevărat că pamîntul nu era al nostru. Dar acum e al nostru? Că ne iau şapte piei după el. Numai să tot dai la toţi tîlharii, şi tot nu-i mai saturi. Atunci, e drept, aveam un stăpîn, dar acum avem о sută de draci pe capul nostru.

 

Dacă ai întreba pe oameni dacă vor să se întoarcă la boieri, toţi ţi-ar răspunde că vor.

 

Aşa vorbesc ţăranii moldoveni. De aceea, nimeni nu se simte îndemnat a fi cu recunoştinţă faţă de Romînia pentru că li s-a dat pămînt.

 

Aproape din gura tuturor, care au trecut în ultimii cinci ani Prutul pentru un timp mai scurt sau mai lung, se poate auzi afirmaţiunea că preoţimea din Basarabia este cu sentimente ruseşti. M-am ridicat întotdeauna în contra acestei afirmaţiuni, care este fundamental greşită. Preoţimea basarabeană nu este mai puţin naţională decît cea din Bucovina, Transilvania sau Romînia veche. Dimpotrivă, judecînd-o după rolul pe care 1-a avut sub stăpînirea rusească, ea a săvîrşit un rol naţional mai important decît preoţimea din vechiul regat. Dacă ea n-a luptat pentru revendicările naţionale, nu este mai puţin adevărat ca ea a păstrat neatinse vechile comori naţionale la ţară: limba şi credinţa străveche.

 

Este о legendă neîntemeiată că în bisericile de la ţară ar fi încetat cu totul slujba romîneasca pe timpul dominaţiei ruseşti. Cercetaţi bisericile săteşti şi le veţi găsi pline cu cărţi romîneşti de la mănăstirea Neamţ, de la Iaşi, de la Bucureşti, de la Sibiu, de la Buda şi chiar de la Blaj, pentru ca să nu mai vorbesc şi de cele de la Chişinău. Mai mult: am găsit chiar sate ruseşti, în care toată vremea Evanghelia s-a spus romîneşte, ca de exemplu în Palanca Orheiului, unde de la 1844 şi pînă astăzi s-a întrebuinţat Evanghelia tipărită de Vasile Moga la Sibiu.

 

Dar preoţimea n-a fost şi nu este rusificată. Cel mult dacă am putea spune că ea a fost ţarificată (ca şi boierimea, nobilimea basarabeană - n. n.), şi asta a fost. Dar cine ştie ce-au făcut ţarii ruseşti pentru biserica şi pentru preoţime, acela nu se poate mira că preoţimea, ca ţărănimea de altfel, a fost complect ţarificată. Ţarii erau atît de “mari”, atît de “buni”, atît de munificenţi, încît întreceau orice imaginaţie pentru oamenii simpli, aşa că identificarea cu ei era cel mai natural lucru.

 

Afară de aceasta, arhiereii ruşi erau, în general, oameni care ocroteau cum nu se poate mai mult interesele bisericeşti şi pe ale clerului, aşa încît ei cîştigau aproape totdeauna inima preoţimii. Mi-aduc aminte cu cîtă iubire erau chiar şi cei mai buni preoţi moldoveni faţă de ultimul arhiepiscop rus, I. P. S. Anastasie. Toţi aceştia s-au interesat de aproape de soarta preoţilor, facînd din ei о forţă aşa de mare, încît nimic alta nu о întrece. Preoţimea basarabeană este un bloc atît de puternic, încît preoţimea romînească din celelalte provincii nici nu se poate compara cu ea. О solidaritate impunătoare îi uneşte pe slujitorii altarului, de sus pînă jos, ceea ce şi din punct de vedere naţional însemnează foarte mult.

 

Cum se explică acuzaţia permanentă şi aproape generală de filorusism al preoţimii?

 

Aceasta este chestiunea pe care о discutam într-o zi cu unul din cei mai distinşi preoţi basarabeni, cu care am stat cîteva zile la о mănăstire din judeţul Orheiului.

- Să-ţi vorbesc cu totul deschis, îmi zise preotul.

Fraţii noştri din vechiul regat ne spun totdeauna că Rusia a răpit Basarabia de la Moldova.

Ei, bine, preoţimea noastră altfel a ştiut acest lucru. Ea a ştiut că, înainte de 1812, ţările romîneşti erau sub turci, care le exploatau fără nici о milă, păgîneşte. Toată nădejdea lor ele şi-o puseseră în Rusia creştină. Cei mai mulţi patrioţi romîni ai acelor vremuri făceau tot ce le stătea în putere pentru a pune ţările lor sub ocrotirea părintească a Rusiei. Dacă nu mă înşel, chiar marele mitropolit Veniamin Costache era unul dintre cei mai mari “rusofili”. D-voastră luaţi în nume de rău “ţarismul” preoţilor moldoveni, dar uitaţi că el a fost altoit în sufletele lor mai întîi chiar de învăţătorii moldoveni, înainte de răpirea Basarabiei.

 

Asachi, care a studiat la Roma, ridică pe Petru cel Mare mai presus de Romulus, şi cu toate acestea lui Asachi i-aţi ridicat monument în Iaşi, iar pe noi ne timbraţi cu orice prilej de “rusificaţi”. Pentru ce? Pentru că noi n-am avut norocul ca la 1834 să fim reîncorporaţi la Moldova lui Mihail Sturza? Pentru că am continuat să vedem în ţarii ruseşti protectori, cum văzuseră pînă la acea dată chiar cei mai buni moldoveni?

 

Dar oare gospodarii Moldovei au povăţuit mai bine Moldova de cum au povăţuit ţarii Basarabia? Noi ne uitam peste Prut şi vedeam sate păcătoase şi oraşe mai rele ca ale noastre. Ţărănimea noastră este mai zdravănă ca cea de dincolo; biserica noastră a fost mai apărată şi mai ajutată.

 

Că n-am luptat în contra ţarilor şi a ruşilor? Dar ce ne putea face să luptăm în contra lor? La noi se ştiau despre Romînia numai lucruri rele şi acestea nu le spuneau atîta ruşii, cît tocmai romînii fugiţi la noi din armată: aveam mii şi mii de dezertori romîni care ne aduceau de la “fraţi” cele mai rele ştiri, şi ei preferau să fie trimişi în Siberia, decît să fie excortaţi îndărăt în ţara lor.

 

Nu, domnule, termină preotul meu, fraţii din Regat nu numai că nu ne înţeleg, dar nici nu-şi dau nici о silinţă să ne înţeleagă. Ei ne ofensează, cum nu ne-au ofensat niciodată ruşii, în loc să ne cîştige sufletele prin iubire. Am fugi noi de fraţii noştri dacă ei s-ar apropia de noi cu dragoste? Am servit cu credinţă pe ţari, şi crezi că nu servim, şi cu mai multă credinţă, pe Domnul nostru unit astăzi? Ne doare însă că de la Bucureşti nu ne vin decît şicane sau apoi promisiuni, care nu se mai împlinesc niciodată.”

 

Copyright 2012 © Graiesc.md
Developed by webinmd.com