"Noi de ici, voi de colo"
La sfîrșitul secolului XVII — începutul secolului XVIII asupra țării dintre Carpații Meridionali și Dunăre a început să fie răspîndită și denumirea Țara Romînească, cu toate că în documentele oficiale ea continua sa fie numită Valahia (Ungrovlahia). Vezi, bunăoara colecțiile de documente privitoare la Țara Romînească. DPH. B. vol. XXIII (1630—1633); DRH, B. vol. XXIV (1633—1634) ș.a.
Despre impunerea ideologico-politică — prin gazete, reviste, proclamații, programe școlare și manuale — a denumirii «Țara Romînească» Ardealului (Transilvaniei) și Moldovei scriu istoricii romîni. Astfel cunoscutul istoric romîn E. Stănescu în articolul «Geneza noțiunii de «Romînia»... (1968), stabilind «faptul de conștiința devenit pe deplin fapt ideologic», constată că prin 1850 «a apărut lozinca de «Romînia Mare», atribuită lui Ion Eliade-Rădulescu, și care însemna de fapt extinderea noțiunii de «Romînia» de la Țara Romînească la ansamblul provinciilor romînești... În anii de dinainte de unire și chiar imediat după aceasta se constată tendința de a transforma noțiunea de «Țara Romînească» în Romînia...» (Unitate și continuitate în istoria poporului romîn..., p. 239.).
Etnonimia — știința despre denumirile popoarelor – cunoaște foarte multe cazuri cînd una și aceeași comunitate etnică conștientizată are diferite denumiri: poloni (lehi), unguri (maghiari), valieni (gali). În diferite izvoare istorice rușii, de pildă, sînt numiți slavoni, moscoviți, roși, moscali, velicoruși... Moldovenilor și limbii lor în diferite documente și în diferite perioade li se dădeau denumiri diferite: volohi, bogdani, moldovalahi, rosovlahi, dacoromani. Au fost numiți și romîni, iar limba lor romînească, moldovalahă, volohă, moldo-volohă, moldo- romînă... De pildă, în secolul XIX, după cum scrie cercetătorul V. Iastrebov (1893), moldovenii din regiunea Herson erau numiți… greci.
În rebotezarea moldovenilor de către autori străini se observă о tendință clară: cu cît mai puțină informație au ei despre istoria și cultura noastră, cu atît declarațiile lor sînt mai categorice. Mare dreptate avea Ion Neculce, cînd observa încă în secolul al XVIII-lea: «mulți istorici streini, de alte țări, nu le știu toate cîte se fac într-un alt pamînt. Tot mai bine știu cei de locu decît cei streini...».
Iar «cei de pe locu», oameni învățati, cu simțul răspunderii scriu, că, din păcate, «Cum se numeau pe sine băștinașii (dintre Carpați și Nistru în veacurile X—XI nu se știe, dar, fără îndoială, se considerau romani» (Ion Hîncu. M. S. 11. 12. 1991). Iar doi ani mai tîrziu același savant scria, că «cinci secole la rînd oamenii de unul și același neam, de una și aceeași credință, de unul și același grai, de aceeași cultură au trăit în state diferite cu denumiri diferite... Cei din Moldova s-au deprins a se numi moldoveni. Cei care locuiau în Valahia s-au deprins să se denumească valahi sau munteni, iar cei din Transilvania — transilvaneni sau ardeleni... În atare stare de lucruri oamenii de rînd nu sînt și nici nu trebuie învinuiți, că nu înțeleg rostul evenimentelor istorice. Ei nu trebuie forțați să-și schimbe atitudinea. Ei nu pot înțelege psihologic cum după atîțea ani cît au fost oficial și se numeau ei înde ei moldoveni dintr-o dată să se numească romîni. Aceasta e realitatea... Prea mult se vorbește despre separatismul moldovenilor, despre romînofobie... Vorbe adesea lipsite de tact de noimă, aduc numai rău, numai vrajbă» (M. S. 1. 05 1993).
Este însă о mare și esențială deosebire între dorința unor persoane de cultură, fie și notorii, și conștiința și convingerile majorității covărșitoare a poporului...
În 1918 N. Iorga, fundamentînd dreptul noroadelor de a-și argumenta originea pe meleagurile care le-au «descălecat» și le-au apărat, scria: «Toate popoarele, și cele mai mărunte, caută în momentul de față a-și documenta obîrșia pe pămîntul unde se află. Războiul de azi a aruncat între lozinci în stare a cîștiga devotamentul oamenilor și pe aceea a dreptului ce-1 are orice popor, mare sau mic, de a trăi după dorința lui liber rostită... Fiecare grup omenesc trebuie să aibă la îndemînă mijloacele de luptă măcar să se apere împotriva tendinței de a-1 nimici și a-i lua locul, care-i poate veni din partea unui grup rival...»