Graiesc Moldoveneste: Lucian Boia

Lucian Boia "De ce este Romînia altfel?" Complexul de inferioritate

Facebook Odnoklassniki

NAŢIUNEA ROMÎNĂ este, în forma ei implinită, o creaţie de secol XIX. Acum romînii devin conştienţi (îşi „inventează“ o asemenea conştiinţă) că alcătuiesc un corp comun, peste frontierele despărţitoare. Conştiinţa unităţii se va materializa prin crearea Romîniei, în urma unirii, la 1859, a Moldovei şi Ţării Romîneşti, apoi a Romîniei Mari, la 1918, prin adunarea cvasitotalităţii teritoriului locuit în majoritate de romîni. Raporturile anterioare dintre principate, apropiate geografic, apropiate prin limbă şi cultură (nu insă identice), nu pot fi confundate cu o unitate de tip naţional. Ceea ce a primat timp de secole a fost identitatea ţărilor, fiecare în parte. Moldovenii nu erau romîni, erau moldoveni, aşa îşi spuneau cel puţin, şi aşa continuau să-şi spună şi la 1859, şi chiar mai tîrziu. Iar Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu romînesc. De aceea, „unirea“ lui Mihai Viteazul e doar o „traducere“ în termeni moderni a unor realităţi medievale care n-aveau nimic în comun cu spiritual naţional. Moldovenii (boierii, desigur, ei alcătuiau ţara politică) n-au avut de fel atunci sentimentul unei eliberări sau al unei uniri; s-au văzut pur şi simplu cuceriţi. După cum nici muntenii nu porniseră la luptă cu idei unificatoare. Naţiunea romînă – ceea ce, încă o dată, inseamnă conştiinţă naţională, in lipsa căreia n-are cum să existe o naţiune – s-a construit treptat, desăvîrşindu-se spre mijlocul veacului al XIX-lea.

 

 

Perspectiva naţională a adus cu sine o reconsiderare a tuturor reperelor. Rescrierea completă a istoriei, mai întai, în sensul unei istorii unitare romîneşti. Aşezarea criteriului naţional mai presus de orice. Pînă atunci, principiul suprem fusese religia, ortodoxia. Romînii erau aproape de slavii şi grecii ortodocşi şi departe de latinii din vest. Acum, latinitatea se ridică deasupra ortodoxiei. Pasiunea bruscă pentru francezi e insoţită de o ostilitate crescîndă faţă de greci şi faţă de ruşi. Elita romînească inţelege să privească spre Occident, şi numai spre Occident: „insula latină intr-o mare slavă“.

 

 

Sînt cîteva trăsături care se conturează acum şi care pot fi urmărite pînă în prezent. Mai intîi complexele, mai precis complexul de inferioritate. Dacă ar fi să pun un diagnostic societăţii romîneşti, aceasta e prima maladie pe care aş identifica-o. Romînii îşi descoperă „neinsemnătatea“. Ţări mici aflate mereu la cheremul altora. O bună parte a teritoriului „naţional“, al teritoriului Romîniei ideale, aflat sub stăpanire străină direct (Transilvania la unguri sau la austrieci, Basarabia la ruşi, Dobrogea la turci). Nevoia de a învăţa mereu de la străini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora…

 

Din acest complex de inferioritate se naşte o construcţie orgolioasă, menită să contracareze micimea prezentului. Sînt începuturile imperiale. Romînii transilvăneni dau tonul, ei care, dintre toţi romînii, se aflau în starea de cea mai netă inferioritate: „sub călcîiul“ aristocraţiei maghiare şi al aparatului de stat habsburgic. Chiar mai înainte de 1800, Şcoala Ardeleană face din latinitate un stindard de luptă. Romînii sînt urmaşii direcţi ai coloniştilor romani stabiliţi în Dacia, şi numai ai lor, dacii fiind dispăruţi fără urmă; iar aceşti colonişti sunt ei inşişi romani puri, aduşi din Italia. Origine nobilă, origine imperială, în contrast desăvarşit cu ungurii „corciţi“, amestecătură venită dinspre marginile continentului (după cum argumentează Petru Maior în Istoria pentru inceputul romînilor în Dachia, carte apărută în 1812). Limita extremă e atinsă de August Treboniu Laurian, care, in Istoria romînilor (1853), afirmă deplina identitate intre romîni şi romani, istoria romînească începînd odată cu fondarea Romei, la 753 i.Chr.

 

Mai tîrziu, Octavian Goga le amintea romînilor, in versuri, „Că sînt din neam impărătesc/ Din ţară-ndepărtată/ Că tot pămîntul rotogol/ Era al lor odată…“

 

 

IN A DOUA JUMĂTATE a secolului al XIX-lea, dacii revin în peisaj, rămînînd totuşi la majoritatea istoricilor o prejudecată favorabilă romînilor. Odată însă cu Nicolae Densuşianu şi monumentala sa operă Dacia preistorică (publicată postum, în 1913), dacii dau o lovitură neaşteptată şi spectaculoasă. Complexele romîneşti trebuiau să nască pînă la urmă şi un Densuşianu. Şi după el romînii sînt tot o naţie pură, însă nu romani, deloc romani, ci daci. Asta nu înseamnă o diminuare, dimpotrivă. Cu mult înainte de romani, cu mult inainte de greci, aici, in Dacia preistorică a existat o civilizaţie măreaţă, care a iradiat în întreaga lume, în orice caz în întreaga Europă. De aici au plecat toţi ceilalţi, inclusiv romanii. Nu romînii descind din romani, ci, intr-un fel, romanii din romîni. Ceea ce explică şi asemănarea de limbă: nu romîna e latină, ci latina e „romînească”. Elucubraţiile acestea au devenit un soi de Biblie pentru naţionaliştii romîni (de orientare „autohtonistă“). Teza lui Densuşianu a fost preluată în jurul anului 1980 în zona cea mai primitiv-naţionalistă a istoriografiei comuniste şi este şi azi în plin avînt printre romînii care măcar prin daci (din păcate prin daci fictivi) speră să-şi trateze complexele.

 

 

O altă construcţie mitologică – tot de secol XIX – e lupta pentru independenţă, asociată cu apărarea Europei creştine în faţa expansiunii otomane. Se explica astfel – printr-un argument eroic – intîrzierea istorică a ţărilor romîne, ca urmare a uzurii provocate de războaiele necontenite, iar pe de altă parte se atrăgea atenţia Occidentului că totuşi datorează ceva romînilor. De aici a pornit şi hazlia afirmaţie că occidentalii şi-ar fi inălţat catedralele, protejaţi fiind de scutul romînesc. Sunt cîteva exagerări punctuale şi o exagerare de ansamblu. Printre cele punctuale: bătălia de la Rovine, încheiată cu biruinţa lui Mircea cel Bătrîn, rămîne de fapt un episod foarte nesigur; la Călugăreni, Mihai Viteazul a pierdut mai curînd decît a cîştigat (retras în munţi, avea să reia ofensiva cu un consistent sprijin transilvănean… adică unguresc); iar Ştefan cel Mare, oricare i-ar fi fost victoriile de etapă, pînă la urmă a pierdut războiul cu turcii (ca şi o parte din teritoriul Moldovei, sudul Basarabiei). Exagerarea de ansamblu: partea conflictuală a raporturilor romîno-otomane e pînă la urmă mai puţin semnificativă decît integrarea ţărilor romîne, timp de aproape o jumătate de mileniu, în sistemul politic şi economic otoman. Romînii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului.

 

 

Dramatizarea relaţiilor cu străinii e o altă atitudine care prinde contur accentuat în secolul al XIX-lea (pentru a rămîne pînă azi la ordinea zilei). „Impresuraţi“ de străini, străinii din afară, cu modelele lor de tot felul, străinii din interior, folositori sau acaparatori, romînii cu greu ar fi putut să rămînă indiferenţi în faţa „celuilalt“. Intre admiraţie şi ostilitate, toată gama e prezentă, uneori cu atitudini combinate. Cert este că a existat în Romînia, din motive obiective (amestecul de populaţie, întarzierea dezvoltării istorice), un „prea plin“ de prezenţă şi influenţă străină. Pe de o parte, romînii nu se pot dispensa de ce e străin, pe de altă parte tare şi-ar dori să se descurce şi singuri. Fireşte, atitudinile sînt diferenţiate şi variabile de la o epocă la alta. Antigrecismul cunoaşte un vîrf în secolul al XIX-lea, apoi, destul de repede, se atenuează şi dispare. Antiturci romînii nu par să fi fost vre-odată, în ciuda mitologiei războinice (semn că raporturile nu vor fi fost chiar atît de rele?). In schimb, ungurii, „asupritori“ ai romînilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată. Ruşii, la randul lor, încep să apară ca o ameninţare slavă pentru mica insulă latină. In Romînia secolului al XIX-lea, evreii, tot mai numeroşi, sînt ţinuţi la margine; cu anume excepţii individuale (nu prea multe), capătă cetăţenia romînească abia după Primul Război Mondial. E drept că şi aşezarea lor accelerată şi masivă, mai ales în Moldova, a fost de natură să ingrijoreze. Există un prag, dincolo de care, orice ar zice cei animaţi de bune intenţii, apar tensiuni de natură etnică şi religioasă. Nu e insă mai puţin adevărat că evreii (ca şi alţi minoritari) se dovedeau mai intreprinzători şi mai eficienţi decît autohtonii – şi atunci a cui era vina? Romînilor nu le place să se spună despre ei că sînt sau au fost antisemiţi. Adevărul este că antisemitismul a fost destul de larg răspandit în societatea romînească, deşi fără forme extreme pînă în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Departe de pogromurile din Rusia ţaristă. Dacă vom compara însă cu Germania, de dinainte de nazism, comparaţia devine defavorabilă Romîniei: în Germania, evreii erau sensibil mai bine integraţi (mult mai multe căsătorii mixte; un număr important de profesori universitari evrei, faţă de numai caţiva în Romînia…).

Copyright 2012 © Graiesc.md
Developed by webinmd.com